Iulian Mîţa, „Tronul Sfântului Duh“, pictură murală„Supranaturalul nu e îndepărtat şi obscur: este ceva ce ţine de experienţa cotidiană şi de fiecare clipă, ceva la fel de intim ca şi respiraţia. Negarea lui depinde de o anumită neatenţie. Dar această neatenţie nu e câtuşi de puţin surprinzătoare. Nu e nevoie - de fapt nici nu doreşti - să te gândeşti mereu la ferestre când priveşti grădinile sau să te gândeşti mereu la ochi când citeşti.“
„Realitatea spirituală ultimă nu e mai vagă, mai inertă, mai transparentă decât imaginile, ci mai pozitivă, mai dinamică, mai opacă decât ele. Confuzia dintre Spirit şi suflet (sau stafie) a făcut aici mult rău. Stafiile trebuie reprezentate, dacă e să le reprezentăm, vagi şi subţiri, deoarece ele sunt semioameni, un element abstras dintr-o creatură care ar trebui să aibă carne. Spiritul însă, dacă e să fie reprezentat, trebuie reprezentat într-o modalitate absolut opusă. Nici Dumnezeu şi nici chiar zeii nu sunt „vagi“ în imaginaţia tradiţională (...). Dacă trebuie neapărat să avem o imagine mentală pentru a simboliza Spiritul, ar trebui să-l reprezentăm ca pe ceva mai greu decât materia.“
„Oamenilor le repugnă să treacă de la noţiunea unei divinităţi abstracte şi negative la Dumnezeul cel viu. Nici nu mă miră. (...) Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă la locul Lui, la dispoziţia ta, ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pământul să dispară la o privire al Lui. (...) Şocul apare exact în momentul când fiorul vieţii ne e împărtăşit de-a lungul firului conducător pe care l-am urmat. E totdeauna şocant să întâlnim viaţa tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. «Atenţie!», strigăm noi, «este viu.» Şi tocmai acesta este punctul de la care atât de mulţi fac cale-ntoarsă - aş fi făcut-o şi eu, dacă aş fi putut - şi nu merg mai departe cu creştinismul. Un «Dumnezeu impersonal» - prea bine. Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului şi binelui, în creierele noastre - şi mai bine. O forţă vitală amorfă năvălind prin noi, o putere vastă la care ne putem racorda - cel mai bine. Dar Dumnezeu însuşi, viu, trăgând de celălalt capăt al frânghiei, apropiindu-se poate cu o viteză infinită, vânătorul, regele, soţul - asta e cu totul altceva. (...) Vine o clipă când cei care şi-au tot făcut de lucru cu religia («Omul în căutarea lui Dumnezeu!») se retrag brusc. Oare L-am găsit cu adevărat? Nu ne-am gândit niciodată să ajungem la aşa ceva! Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi?
E, aşadar, un fel de Rubicon. Îl treci sau nu. Dar dacă o faci, nu mai există nici un mod de apărare împotriva minunilor. O dată acolo, ţi se poate întâmpla orice.“
„Atunci când Cristos merge pe apă avem o minune a Noii Creaţii. Dumnezeu nu făcuse Vechea Natură, lumea anterioară Întrupării, astfel încât apa să susţină un corp omenesc. Minunea este anticiparea unei naturi ce se află încă în viitor. Noua Creaţie tocmai îşi face intrarea. (...) Sf. Petru merge şi el pe apă - un pas, doi, apoi credinţa îl părăseşte şi se scufundă. S-a întors în Vechea Natură. Acea întrezărire fugară a fost ghiocelul unui miracol. (...)
Miracolele de inversare ţin, toate, de Noua Creaţie. Este un miracol de inversare atunci când morţii sunt readuşi la viaţă. Vechea Natură nu cunoaşte nimic din acest proces: el presupune rularea inversă a unui film pe care l-am văzut întotdeauna derulându-se înainte. (...) Şi minunile desăvârşirii sau slavei, Schimbarea la Faţă, Învierea şi Înălţarea, ţin într-un mod şi mai apăsat de Noua Creaţie. Acestea sunt adevărata primăvară sau chiar vara noului an al lumii.“
„În primele zile ale creştinismului, «apostol» era înainte de toate un om care pretindea că a fost martor ocular al Învierii. (...) Învierea şi consecinţele ei erau «evanghelia» sau vestea cea bună aduse de către creştini: ceea ce numim astăzi «evanghelii», naraţiile despre viaţa şi moartea Domnului nostru Isus Cristos, au fost alcătuite mai târziu în beneficiul acelora care acceptaseră deja evanghelia. Ele nu au fost în nici un chip baza creştinismului, ci au fost scrise pentru cei deja convertiţi.
(...) Primul fapt din istoria creştinătăţii este o mână de oameni care afirmă că au văzut Învierea. (...) Este foarte important să ne lămurim ce anume voiau să spună oamenii aceştia. Când autorii moderni vorbesc despre Înviere, ei înţeleg de obicei prin aceasta un moment particular - descoperirea mormântului gol şi apariţia lui Isus la câţiva metri de el. (...) Dar această concentrare aproape exclusivă asupra aproximativ primelor cinci minute ale Învierii i-ar fi uimit pe primii învăţători creştini. Pretinzând că au văzut Învierea, ei nu pretindeau neapărat că au văzut-o pe aceea. Unii dintre ei o văzuseră, alţii nu. (...) Ceea ce pretindeau era că ei toţi, într-un moment sau altul, îl întâlniseră pe Isus în timpul celor şase sau şapte săptămâni ce urmaseră morţii Sale. (...) «Învierea» căreia îi stăteau martori era, în fapt, nu acţiunea de a se ridica din morţi, ci starea de după ridicare.
(...) Învierea nu era privită pur şi simplu sau în primul rând ca o dovadă a nemuririi sufletului. (...) O asemenea viziune nu poate fi cu nici un chip reconciliată cu limbajul Noului Testament. Într-o asemenea viziune, Cristos ar fi făcut pur şi simplu ceea ce fac toţi oamenii când mor; singura noutate ar fi fost că în cazul Său ni s-a îngăduit să vedem cum se petrece. (...) Autorii Noului Testament vorbesc ca şi cum învierea lui Cristos din morţi ar fi primul eveniment de acest fel din întreaga istorie a universului. (...) Acesta e începutul Noii Creaţii: s-a deschis un nou capitol al istoriei cosmice.
[Autorii Noului Testament erau atât de dispuşi să creadă în nemurirea sufletului], încât Isus, cu mai multe prilejuri, a trebuit să-i asigure că el nu era o stafie. (...) Ceea ce apostolii pretindeau că au văzut [confirma o a treia credinţă iudaică, ce] susţinea că în «ziua lui Yahweh» va fi restabilită pacea şi stăpânirea lumii va fi dată lui Israel sub un Rege drept, iar când se vor petrece toate acestea, morţii cei drepţi sau unii dintre ei se vor întoarce pe pământ - nu ca spectre plutitoare, ci ca oameni cu consistenţă care aruncă în lumina soarelui umbre şi fac zgomot când păşesc pe podele. (...) Nemurirea doar ca nemurire este irelevantă pentru pretenţia creştină.
[Există anumite perspective] în care Cristos înviat seamănă cu «stafia» din tradiţia populară. El «apare» şi «dispare» asemenea unei stafii: uşile zăvorâte nu sunt un obstacol pentru El. Pe de altă parte, El Însuşi afirmă viguros că este corporal (Luca, 24, 39-40) şi mănâncă peşte fript. (...) Dacă adevărul este că după moarte vine o viaţă negativ spirituală, o eternitate de experienţă mistică, ce alt mod mai derutant de a-l împărtăşi ar putea fi găsit decât apariţia unei forme omeneşti care mănâncă peşte fript? (...) În perspectiva unei asemenea idei, trupul ar fi într-adevăr o halucinaţie. Şi orice teorie a halucinaţiei se destramă în prezenţa faptului (...) că în trei ocazii diferite această halucinaţie nu a fost numaidecât recunoscută ca Isus (Luca, 24, 13-31; Ioan, 20, 15; 21, 4). Chiar şi admiţând că Dumnezeu a trimis o halucinaţie sacră (...), nu s-ar putea oare să sperăm cel puţin ca El să realizeze corect faţa halucinaţiei? Tocmai El, care a creat toate feţele, să fie oare atât de stângaci, încât să nu poată elabora nici măcar o asemănare recognoscibilă a omului care era El Însuşi? (...)
Consemnările îl reprezintă pe Cristos (...) ca retrăgându-se după şase săptămâni într-un mod diferit de existenţă. Ni se spune - după cum se exprimă El - că pleacă pentru «a pregăti un loc pentru noi». (...) Este imaginea unei noi naturi umane şi a unei noi Naturi în general, căreia i se dă fiinţă.“
[Despre crearea lumii în orice moment, în acord cu fizica cuantică] „O imagine mai subtilă a creaţiei şi libertăţii (sau mai degrabă creaţia libertăţii şi a non-libertăţii într-un unic act atemporal) ar fi adaptarea mutuală aproape simultană în mişcare a doi parteneri de dans experţi.“
„Nu se pune problema dacă un eveniment s-a întâmplat datorită rugăciunii tale. Când evenimentul pentru care te-ai rugat se întâmplă, rugăciunea ta a contribuit întotdeauna la el. Când se întâmplă evenimentul contrar, rugăciunea ta nu a fost niciodată ignorată: ea a fost luată în seamă şi refuzată, pentru binele ultim al tău şi binele întregului univers. (De pildă, pentru că e mai bine pentru tine şi pentru oricare altul pe termen lung ca alţi oameni, inclusiv cei ticăloşi, să-şi exercite libera voinţă, decât ca tu să fii protejat de cruzime sau trădare prin transformarea rasei umane în roboţi.) Asta este însă, şi trebuie neapărat să rămână, o problemă de credinţă.“
- din Despre minuni, ed. Humanitas, 2001
Iulian Mîţa, „Hristos cu Maria şi Ioan“, pictură murală
Postări
