Cu gândul la Pilu

Dan Valer Moldovan (Pilu)
15 Martie 1972 - 20 Noiembrie 2007


Eu îi spuneam lui Pilu pe nume: Dan, pentru că nu ştiam de unde îi vine porecla. M-am gândit că ar putea fi legată de cuvântul „copil“, dar nu îi puteam spune directorului de creaţie copil, mai ales când, din punctul meu de vedere, domina prin inteligenţă şi creativitate toată agenţia… Şi n-am vrut să-l sâcâi pe Dan cu întrebări inutile... Aşa se face că am aflat ce e cu „Pilu“ abia din ultimul interviu pe care l-a acordat Imagoo. Aş fi vrut să pun un link către acest dialog, dar, din păcate, site-ul a fost refăcut şi interviul se pare că nu mai este online.

Care este nickname-ul tău?
Pilu.

De unde vine?
Din negura prunciei. Din cine ştie ce motiv, când vroiam ceva, ceream: "Dă copilului apă…" Nu ştiu exact ce urmăream…, dar ştiu că s-a lipit de mine.

...Se fac azi şase luni de când a murit Pilu, omul care, în urmă cu patru ani, m-a chemat la interviu chiar de ziua mea şi m-a primit cu braţele deschise în publicitate. Când am aflat că nu mai e, ar fi inexact să spun că m-a durut - vestea m-a răvăşit, mi-a întors lumea pe dos. Aveam, fireşte, datorii la el - telefonul pe care nu l-am mai dat, întâlnirea amânată de peste un an de zile, pentru că el era foarte greu de prins, iar eu nu mi-am mai scris în agendă să-l sun.

Pilu era cu patru ani mai mare ca mine şi m-am îndrăgostit de el la prima vedere. Era un om frumos pe dinafară, pentru că era un om frumos pe dinăuntru. Parcă ar fi avut un tatuaj pe frunte: "OM DE CARACTER, GENEROS ŞI NOBIL PÂNĂ ÎN VÂRFUL UNGHIILOR". Mi-am propus să fiu o creativă bună, nici n-aş fi avut alternativă. La fel ca toţi oamenii mari, Pilu ştia să te ridice lângă el, în prezenţa lui puteai lucra doar la nivel maxim.

După câteva luni de la angajarea mea, a plecat din Ogilvy, şi nu ne-am mai văzut. De câte ori îmi ieşea o lucrare de portofoliu, mă gândeam la el - îmi imaginam momentul în care o să-i arăt ce am făcut, iar el o să mă laude; avea un fel extraordinar de a încuraja! Când am aflat că s-a dus, lucram la un print - un ad cu un avion de hârtie. În aceeaşi seară am citit pe net că lui Pilu îi plăcea origami şi că unii dintre colegii lui şi-l închipuie plimbându-se cu un avion de hârtie prin cer...

A plecat, şi mi-am dat seama că nici n-am apucat să-l cunosc - şi cu toate astea parcă s-a rupt o bucată din lume şi în urmă a rămas Nimicul - exact ca în "Povestea fără sfârşit". Cu ce pot să completez peisajul lumii? Îl vreau pe Pilu!

În seara aceea am căutat mult pe net, şi am strâns într-un fişier, de-a valma, lucruri scrise despre el. Încercam să-l păstrez lângă mine, chiar dacă sub forma unui puzzle. Mare parte din portofoliu e pe IqAds - de văzut!!!

Când m-a chemat la interviu, Pilu a vrut să afle, din discuţie, dacă am coloană vertebrală. El avea, şi a fost un exemplu pentru mulţi. De-asta nici n-a îmbătrânit, ca să nu se încovoaie, el trebuia să cadă aşa, oblu... Sunt profetice declaraţiile lui din interviul de pe Imagoo...

Ce o să faci după ce termini cu publicitatea?
O să mă culc şi o să dorm mult.

Un mail de la el, printat şi lipit de patru ani pe perete, îmi spune: "Luptă pentru ceea ce este al tău, pentru ceea ce creezi". Ei bine, îmi place să scriu versuri - genul cu rimă, care nu sunt cool. Ţi-am făcut şi ţie o poezie, Dan - şi am respectat brief-ul, am trăit fiecare cuvânt din copy, pentru că brandul e viu:

Cum vrei să rămână brandul tău în posteritate?
Bună întrebare. Aici m-aţi prins. Nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăştia. Cred că ar fi trebuit să-mi dau şi un brief... Nu vreau să trec prin viaţă ca raţa prin "beep", asta ştiu sigur. Mă gândesc la un brand extrem de controversat, care să suscite discuţii. Mă gândesc în primul rând să fiu viu.


Şi totuşi sunt

Cu-o sete m-am născut – de viaţă,
Şi un copil am adăpat
În orice zi când am creat –
Iar dacă azi mă-mbrac în ceaţă,
Nu-i un veşmânt de nepătruns:
Doar ochilor le sunt ascuns,
Dar ştim cu toţi că sunt de faţă...

Poza cu Pilu este salvată, în acele zile reci, de pe site-ul agenţiei lui: http://www.propaganda.ro/.

Colecţia de citate XI - Clive Staples Lewis

Iulian Mîţa, „Tronul Sfântului Duh“, pictură murală

„Supranaturalul nu e îndepărtat şi obscur: este ceva ce ţine de experienţa cotidiană şi de fiecare clipă, ceva la fel de intim ca şi respiraţia. Negarea lui depinde de o anumită neatenţie. Dar această neatenţie nu e câtuşi de puţin surprinzătoare. Nu e nevoie - de fapt nici nu doreşti - să te gândeşti mereu la ferestre când priveşti grădinile sau să te gândeşti mereu la ochi când citeşti.“

„Realitatea spirituală ultimă nu e mai vagă, mai inertă, mai transparentă decât imaginile, ci mai pozitivă, mai dinamică, mai opacă decât ele. Confuzia dintre Spirit şi suflet (sau stafie) a făcut aici mult rău. Stafiile trebuie reprezentate, dacă e să le reprezentăm, vagi şi subţiri, deoarece ele sunt semioameni, un element abstras dintr-o creatură care ar trebui să aibă carne. Spiritul însă, dacă e să fie reprezentat, trebuie reprezentat într-o modalitate absolut opusă. Nici Dumnezeu şi nici chiar zeii nu sunt „vagi“ în imaginaţia tradiţională (...). Dacă trebuie neapărat să avem o imagine mentală pentru a simboliza Spiritul, ar trebui să-l reprezentăm ca pe ceva mai greu decât materia.“

„Oamenilor le repugnă să treacă de la noţiunea unei divinităţi abstracte şi negative la Dumnezeul cel viu. Nici nu mă miră. (...) Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă la locul Lui, la dispoziţia ta, ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pământul să dispară la o privire al Lui. (...) Şocul apare exact în momentul când fiorul vieţii ne e împărtăşit de-a lungul firului conducător pe care l-am urmat. E totdeauna şocant să întâlnim viaţa tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. «Atenţie!», strigăm noi, «este viu.» Şi tocmai acesta este punctul de la care atât de mulţi fac cale-ntoarsă - aş fi făcut-o şi eu, dacă aş fi putut - şi nu merg mai departe cu creştinismul. Un «Dumnezeu impersonal» - prea bine. Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului şi binelui, în creierele noastre - şi mai bine. O forţă vitală amorfă năvălind prin noi, o putere vastă la care ne putem racorda - cel mai bine. Dar Dumnezeu însuşi, viu, trăgând de celălalt capăt al frânghiei, apropiindu-se poate cu o viteză infinită, vânătorul, regele, soţul - asta e cu totul altceva. (...) Vine o clipă când cei care şi-au tot făcut de lucru cu religia («Omul în căutarea lui Dumnezeu!») se retrag brusc. Oare L-am găsit cu adevărat? Nu ne-am gândit niciodată să ajungem la aşa ceva! Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi?

E, aşadar, un fel de Rubicon. Îl treci sau nu. Dar dacă o faci, nu mai există nici un mod de apărare împotriva minunilor. O dată acolo, ţi se poate întâmpla orice.“

„Atunci când Cristos merge pe apă avem o minune a Noii Creaţii. Dumnezeu nu făcuse Vechea Natură, lumea anterioară Întrupării, astfel încât apa să susţină un corp omenesc. Minunea este anticiparea unei naturi ce se află încă în viitor. Noua Creaţie tocmai îşi face intrarea. (...) Sf. Petru merge şi el pe apă - un pas, doi, apoi credinţa îl părăseşte şi se scufundă. S-a întors în Vechea Natură. Acea întrezărire fugară a fost ghiocelul unui miracol. (...)

Miracolele de inversare ţin, toate, de Noua Creaţie. Este un miracol de inversare atunci când morţii sunt readuşi la viaţă. Vechea Natură nu cunoaşte nimic din acest proces: el presupune rularea inversă a unui film pe care l-am văzut întotdeauna derulându-se înainte. (...) Şi minunile desăvârşirii sau slavei, Schimbarea la Faţă, Învierea şi Înălţarea, ţin într-un mod şi mai apăsat de Noua Creaţie. Acestea sunt adevărata primăvară sau chiar vara noului an al lumii.“

„În primele zile ale creştinismului, «apostol» era înainte de toate un om care pretindea că a fost martor ocular al Învierii. (...) Învierea şi consecinţele ei erau «evanghelia» sau vestea cea bună aduse de către creştini: ceea ce numim astăzi «evanghelii», naraţiile despre viaţa şi moartea Domnului nostru Isus Cristos, au fost alcătuite mai târziu în beneficiul acelora care acceptaseră deja evanghelia. Ele nu au fost în nici un chip baza creştinismului, ci au fost scrise pentru cei deja convertiţi.

(...) Primul fapt din istoria creştinătăţii este o mână de oameni care afirmă că au văzut Învierea. (...) Este foarte important să ne lămurim ce anume voiau să spună oamenii aceştia. Când autorii moderni vorbesc despre Înviere, ei înţeleg de obicei prin aceasta un moment particular - descoperirea mormântului gol şi apariţia lui Isus la câţiva metri de el. (...) Dar această concentrare aproape exclusivă asupra aproximativ primelor cinci minute ale Învierii i-ar fi uimit pe primii învăţători creştini. Pretinzând că au văzut Învierea, ei nu pretindeau neapărat că au văzut-o pe aceea. Unii dintre ei o văzuseră, alţii nu. (...) Ceea ce pretindeau era că ei toţi, într-un moment sau altul, îl întâlniseră pe Isus în timpul celor şase sau şapte săptămâni ce urmaseră morţii Sale. (...) «Învierea» căreia îi stăteau martori era, în fapt, nu acţiunea de a se ridica din morţi, ci starea de după ridicare.

(...) Învierea nu era privită pur şi simplu sau în primul rând ca o dovadă a nemuririi sufletului. (...) O asemenea viziune nu poate fi cu nici un chip reconciliată cu limbajul Noului Testament. Într-o asemenea viziune, Cristos ar fi făcut pur şi simplu ceea ce fac toţi oamenii când mor; singura noutate ar fi fost că în cazul Său ni s-a îngăduit să vedem cum se petrece. (...) Autorii Noului Testament vorbesc ca şi cum învierea lui Cristos din morţi ar fi primul eveniment de acest fel din întreaga istorie a universului. (...) Acesta e începutul Noii Creaţii: s-a deschis un nou capitol al istoriei cosmice.

[Autorii Noului Testament erau atât de dispuşi să creadă în nemurirea sufletului], încât Isus, cu mai multe prilejuri, a trebuit să-i asigure că el nu era o stafie. (...) Ceea ce apostolii pretindeau că au văzut [confirma o a treia credinţă iudaică, ce] susţinea că în «ziua lui Yahweh» va fi restabilită pacea şi stăpânirea lumii va fi dată lui Israel sub un Rege drept, iar când se vor petrece toate acestea, morţii cei drepţi sau unii dintre ei se vor întoarce pe pământ - nu ca spectre plutitoare, ci ca oameni cu consistenţă care aruncă în lumina soarelui umbre şi fac zgomot când păşesc pe podele. (...) Nemurirea doar ca nemurire este irelevantă pentru pretenţia creştină.

[Există anumite perspective] în care Cristos înviat seamănă cu «stafia» din tradiţia populară. El «apare» şi «dispare» asemenea unei stafii: uşile zăvorâte nu sunt un obstacol pentru El. Pe de altă parte, El Însuşi afirmă viguros că este corporal (Luca, 24, 39-40) şi mănâncă peşte fript. (...) Dacă adevărul este că după moarte vine o viaţă negativ spirituală, o eternitate de experienţă mistică, ce alt mod mai derutant de a-l împărtăşi ar putea fi găsit decât apariţia unei forme omeneşti care mănâncă peşte fript? (...) În perspectiva unei asemenea idei, trupul ar fi într-adevăr o halucinaţie. Şi orice teorie a halucinaţiei se destramă în prezenţa faptului (...) că în trei ocazii diferite această halucinaţie nu a fost numaidecât recunoscută ca Isus (Luca, 24, 13-31; Ioan, 20, 15; 21, 4). Chiar şi admiţând că Dumnezeu a trimis o halucinaţie sacră (...), nu s-ar putea oare să sperăm cel puţin ca El să realizeze corect faţa halucinaţiei? Tocmai El, care a creat toate feţele, să fie oare atât de stângaci, încât să nu poată elabora nici măcar o asemănare recognoscibilă a omului care era El Însuşi? (...)

Consemnările îl reprezintă pe Cristos (...) ca retrăgându-se după şase săptămâni într-un mod diferit de existenţă. Ni se spune - după cum se exprimă El - că pleacă pentru «a pregăti un loc pentru noi». (...) Este imaginea unei noi naturi umane şi a unei noi Naturi în general, căreia i se dă fiinţă.“

[Despre crearea lumii în orice moment, în acord cu fizica cuantică] „O imagine mai subtilă a creaţiei şi libertăţii (sau mai degrabă creaţia libertăţii şi a non-libertăţii într-un unic act atemporal) ar fi adaptarea mutuală aproape simultană în mişcare a doi parteneri de dans experţi.“

„Nu se pune problema dacă un eveniment s-a întâmplat datorită rugăciunii tale. Când evenimentul pentru care te-ai rugat se întâmplă, rugăciunea ta a contribuit întotdeauna la el. Când se întâmplă evenimentul contrar, rugăciunea ta nu a fost niciodată ignorată: ea a fost luată în seamă şi refuzată, pentru binele ultim al tău şi binele întregului univers. (De pildă, pentru că e mai bine pentru tine şi pentru oricare altul pe termen lung ca alţi oameni, inclusiv cei ticăloşi, să-şi exercite libera voinţă, decât ca tu să fii protejat de cruzime sau trădare prin transformarea rasei umane în roboţi.) Asta este însă, şi trebuie neapărat să rămână, o problemă de credinţă.“

- din Despre minuni, ed. Humanitas, 2001

Iulian Mîţa, „Hristos cu Maria şi Ioan“, pictură murală

Dom’ne, magia asta!

Va să zică, îmi doream mult să mai apară o carte de Richard Bach... Omul ăsta mi-a schimbat mintea cu „Pescăruşul...“ şi „Iluziile“ lui... Îmi doream, îmi tot doream – şi, după numai o săptămână, mă întâlnesc cu o prietenă la ceainăria... Serendipity. Unde ce descopăr? DOUĂ cărţi noi de Richard Bach!

Surpriză şi mai frumoasă, cărţile sunt editate de o cunoştinţă. Într-una dintre ele – citesc în introducere – autorul îşi imaginează cum ar fi dacă s-ar întâlni cu sine însuşi, copil. Ce-ar vorbi el cu acel copil? Prin ce întâmplări ar trece împreună?

Peste două zile, în cadrul uneia din colaborările pe care le am, mi se cere să fac o cronică de carte pentru 1 iunie – ceva legat de copilărie, într-o revistă de oameni mari. Aveţi cumva idee despre o nouă apariţie pe care aş putea s-o recomand? La care să obţin acum, duminică, poza copertei?

Şi mai lăsaţi-mă în pace cu faze de genul coincidenţe, stare de flux sau legea atracţiei! Astea nu sunt, dom’ne, concrete!

Letter to Rakendra

„If we really must have a mental image to symbolise the Spirit, we should represent it as something heavier than matter“ – Clive Staples Lewis, Miracles, C.S.Lewis Pte Ltd, 1947.


Bucharest, Romania, April 15th


Dear Rakendra,

How do you do? I want to tell you about an experience I had one week ago. It was the first evening of a Vipassana series, organised by Veet. Being Monday, only four of us could reach the place – a very nice and quiet place, a round room with big windows.

There we sat, witnessing our breath, and I don’t know how much time passed. And then, suddenly, I felt that parts of my body start to dissapear. First my arms, than my knees, my temples, my chest with the shoulders. I panicked – I was almost terrified!
You prevented me that there is „nothing“, but you didn’t tell me what kind of a nothing. I imagined that I will feel a huge emptiness inside me, my mind was still working with an „inside“ and an „outside“ – it held the presumption of a shape, contour, boundary representing „me“. Of course I read that there is no such thing as „me“, and I was innocently supposing that my need of identity would dissapear – not the signals of my body!

But that! Feeling nothing, like I was becoming an abyss! I dream sometimes that I step in the air and fall, but now... fall where, when there is no space? What falling, when there is no body? I try to find more words to express what I experienced and the only proper one is „nothing“. Nothing inside me and nothing around to support me. Yet a real, concrete nothing, if someone can accept this illogical concept – but how else to describe a non-sensation?

I felt the need to imperceptibly contract my muscles, just to make sure that I still have a body. In a way I succeeded, but yet I could not perceive the movement. Then, after a short time, the state just ended, as naturally as it appeard.

I still remember the great fear I passed through, but I want to be there again. Because there where the nothingness is, the endlesness is also, and now I long for its touch. But I am aware that, to reach it indeed, I have to trust the unknown, and here comes my work and my trials.

I am grateful to Veet for creating the place and time, but somehow I know it is you whom I follow in this weird journey since I first met you, one year ago.
I hope to have you as a guide again.

Thank you!

Luciana

P.S. A friend of mine says that I probably shut down some perception centers in the brain. So I wonder: what would happen if somebody were touching my „missing parts“ in those moments? Could I feel it? Could I know it without feeling it?

Insula cu picioare

De ce trăiesc eu într-o lume magică?... Pentru că vreau.




Într-o bună zi te trezeşti şi începi să-ţi construieşti lumea – doar că, până nu înveţi să te şi uiţi la ea, parcă ce faci nu are nici un rezultat. În martie, când dăduse soarele şi vorbeam de plimbări în parc, o fată sechestrată la birou până seara târziu mi-a spus, oftând: „Noi ştim cum să ne trăim viaţa, dar nu facem nimic pentru asta“. Avea şi n-avea dreptate. Am fost şi eu acolo. Abia după ce am scăpat de cioburile din ochi (ca în povestea lui Andersen) am început să-i văd pe cei care trăiesc conştient. Aceştia nu sunt nici puţini, nici departe, nici inaccesibili. A fost opţiunea mea să-i ignor o perioadă.

Cu ei în peisaj, lumea arată altfel. Acum câteva zile, nişte prieteni mi-au spus: „Te rugăm să nu mai vii la noi în casă cu bomboane şi prăjituri – nici măcar când e ziua ta. Nu, nu suntem la cură de slăbire, pur şi simplu am adoptat un nou mod de viaţă, care ştim că este şi al tău. Aşa cum pentru tine cumperi fructe, nu prăjituri, fă şi pentru noi la fel“.
Şi i-am iubit atât de mult pe prietenii mei! De ce? Pentru că ei lărgesc cercul, iar eu nu mai sunt de mult singură! Treptat, în casele în care intru, oamenii renunţă la junk food, reduc şi carnea, iar felul principal de mâncare a devenit salata. Când ies în oraş mă şochează, pur şi simplu, să mai văd persoane care îşi comandă friptură cu cartofi prăjiţi şi cola. Îmi amintesc că am fost şi eu în locul lor şi n-am ştiut ce fac... Acum, chiar dacă stăm la mese alăturate, trăim în lumi diferite…

Eram într-o zi la McDonald’s, iar lângă mine s-au aşezat nişte adolescenţi, trei băieţi şi-o fată. Unul dintre băieţi a plecat primul să-şi cumpere mâncare şi s-a întors cu două mere şi o salată. Ceilalţi au început să-l ia peste picior: „Băăă, asta-i mâncare? Cu asta trăieşti tu?“ „Nu mi-e foame, mă, atât pot să mănânc, ce nu-nţelegeţi?“, a răspuns tipul din spatele măştii sociale – dar se vedea că ştie ce face. S-au ridicat şi ceilalţi trei, aşa că am profitat de ocazie ca să intru în vorbă cu primul, să-l încurajez pentru că şi-a ales singurele feluri sănătoase din meniu. A aruncat o privire spre tava mea – aveam exact aceleaşi lucruri – şi mi-a zâmbit cu nespus de multă uşurare, în timp ce spunea: „Nici astea nu sunt sănătoase, de fapt… dar ce pot să fac?“
S-au întors colegii lui, cu tăvile pline de hamburgeri, cartofi prăjiţi şi cola. M-am uitat la cum arată. Băieţii erau deja uşor plinuţi, iar fata probabil că urma să devină şi ea rotunjoară pe la 20 de ani. Doar tânărul cu salata era înalt, suplu, flexibil, avea privirea atentă şi stătea drept în timp ce-şi savura masa. Mi se pare minunat că în lumea mea există asemenea adolescenţi!
Un pesimist ar vedea la acea masă de copii doar o excepţie – un războinic singuratic, care merge împotriva curentului. Dar eu văd 25% din consumatori. Dacă un licean din patru ar opta pentru salată, 25% este un procent pe care nici un antreprenor nu-şi poate permite să-l ignore. De obicei, firmele se bat pe piaţă pentru cote mult mai mici.

Săptămâna trecută, cineva şi-a pus casa la dispoziţie pentru nişte întâlniri, urmând ca fiecare dintre participanţi să aducă ceva de mâncare sau de băut. Cunoaşteţi modelul... doar că la noi s-au strâns următoarele: portocale, mere, struguri, curmale, alune, migdale, suc de fructe, apă plată, ceai, porumb prăjit, sticks-uri şi fursecuri. N-am văzut pop corn, nici chips-uri, cola sau cafea. Sticks-urile s-au consumat cel mai greu. Şi n-a fumat nimeni.

Ah, da! Ăsta e un lucru minunat care se întâmplă în lumea mea – fumătorii sunt pe cale de dispariţie. Mai am, cred, vreo patru prieteni dependenţi, şi în ultima vreme îi văd destul de rar. N-o fac special, dar recunosc că îi prefer pe ceilalţi, care se iubesc mai mult şi nu vor să se omoare – nici pe ei, nici pe mine.

Mă trezesc în pielea mea în fiecare dimineaţă şi mă iubesc mai mult... Am toate motivele! M-am întâlnit recent cu farmacista de lângă casa mea. „N-aţi mai trecut pe la mine“, zice. „N-am mai trecut, doamnă, că sunt sănătoasă tun“, îi răspund, fără să mă gândesc dacă o jignesc sau nu. La urma urmei, ce aş fi putut să fac – să inventez o scuză, ca să nu par anormală într-o societate organizată în jurul bolilor şi problemelor? Una dintre cele mai importante confirmări că sunt bine mersi a venit de la un mare lanţ de farmacii – mi-au desfiinţat cardul de fidelitate! N-am nici cea mai vagă idee cât timp trecuse de când nu mai cumpărasem nimic de la ei.

Cei care mi-au consolidat convingerea că sănătatea e o problemă de atitudine au fost în mare măsură medicii. La întrebarea „Ce trebuie să facă cineva pentru a se vindeca de cancer?“, răspunsurile pe care le-am primit, off the record, au fost: să se roage, să scape de stres şi să râdă.
Seara, vizitez adesea o familie de medici. La ei, televizorul e foarte rar deschis. Mai vizitez şi alţi oameni care ţin televizorul doar de mobilă – şi ce atmosferă plăcută e în casă! Toată violenţa a rămas afară, certurile politicienilor au rămas afară, exhibiţioniştii au rămas afară, soldaţii, monştrii, mafioţii, extratereştrii au rămas afară – iar înăuntru, lângă televizorul închis, noi ne permitem luxul de a ne uita unii la alţii în timp ce stăm de vorbă.

Discutăm despre cărţi sau ne povestim experienţe de viaţă. Iar la acest capitol, bărbaţii din lumea mea sunt o feerie, nu numai pentru că citesc, ci şi pentru că devin mai puternici prin ceea ce citesc. E o plăcere extraordinară să ascult bărbaţi care nu comentează ultimul meci de fotbal, nici nu fac politică, nici nu vorbesc despre femei ca despre nişte orificii umblătoare. Care nu au nevoie de cuvinte tari, pentru că, în general, se focalizează pe jumătatea plină a paharului, şi, în plus, au destule idei cu care pot atrage atenţia. E fascinant să îi auzi povestind ce întâmplări minunate au trăit (acele uluitoare şi inexplicabile coincidenţe), cu ce balaur s-au luptat (fiecare are un ţel de atins şi încercări de trecut), sau ce au simţit în cutare context, ori lângă X persoană. Iar eu mă simt foarte în siguranţă lângă nişte bărbaţi care vorbesc despre sentimentele lor.
În plus, tot în lumea mea, bărbaţilor le place să danseze! Ei nu stau proptiţi de un bar, izolaţi în alcool, urmărind cu falsă detaşare mişcările femeilor din ring... cu ei nu am emoţii că mă voi exterioriza o seară întreagă de una singură... Unul dintre cele mai plăcute imperative care se repetă în ultima vreme în preajma urechilor mele e „Hai să dansăm!“ – ce poate fi mai simplu atunci când vrei cu adevărat să te bucuri?

Când te bucuri, eşti tânăr, şi cei mai mulţi oameni din lumea mea nu-şi arată vârsta. Am cunoscut recent o femeie căreia i-aş fi dat cel mult treizeci de ani – are o piele frumoasă, netedă, şi un păr negru, des şi lung până mai jos de mijloc. Am aflat că are 42 de ani şi doi copii – cel mai mare împlineşte în curând douăzeci. Oare spiritualitatea pe care o cultivă să nu aibă nici o legătură cu tinereţea ei?

E mult mai uşor să-ţi menţii tinereţea atunci când nu judeci pe nimeni şi nimeni nu te judecă. Cei din jur se străduiesc să te facă să râzi, nu să plângi, vor să-ţi dea ceva, nu să-ţi ia. Am observat că până şi oamenii pe care-i credeam cârcotaşi sau zgârciţi s-au schimbat – şi ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi se întâmplă în ultima vreme!

Astă-vară, pe la mijlocul unei zile însorite, văd la Piaţa Romană o băbuţă încovoiată rău, ciufulită şi îmbrăcată tare ponosit. Semăna mult cu o cerşetoare, aşa că i-am băgat sub nas o hârtie de un leu, întrebând: „Primiţi de pomană?“ M-a lovit peste braţ – şi cu ce forţă! A durut! Am lăsat-o atunci să treacă şi am început să râd cu ochii la cer. O iubeam pe băbuţă, pentru că era româncă, făcea parte din lumea mea şi a adus în ea demnitatea!

Datorită oamenilor cu demnitate şi valori, lumea pe care o văd eu e mai verde şi mai curată. Atunci când facem o petrecere, strângem după noi. Atunci când mergem într-o excursie, strângem după noi. Când putem, mergem pe jos, ca să reducem poluarea. Am şi un prieten cu maşină de teren - consumă şase litri de motorină la suta de kilometri.

Trăiesc între oameni frumoşi, capabili de dragoste şi de îmbrăţişări. E o aberaţie să-ţi îmbrăţişezi familia şi prietenii doar în ocazii speciale – la majorat, sau când pleacă cineva în străinătate, sau când primeşti un cadou mare de tot. E o aberaţie că soţii ajung să se îmbrăţişeze doar când fac dragoste. Pentru mine, unul dintre cele mai frumoase momente din acest an a fost cel în care m-a îmbrăţişat o clientă – şi de atunci am devenit prietene.

...Lumea mea e o insulă. Un fel de insulă – pentru că, de fapt, unii oameni vin cu pasul, fără să traverseze nici un pod, iar altora le trebuie un transatlantic să ajungă aici... De obicei, aceştia din urmă cred că nu au bani de transatlantic şi nu merită cursa. Le zâmbesc, am învăţat să nu-mi mai pară rău pentru ei.

Mă bucur de magie, pentru că insula cea frumoasă vine după mine oriunde mă duc. E o insulă cu picioare, iar picioarele sunt ale mele.

De ce il iubesc pe Bruno

Pentru că, la rândul lui, iubeşte lumea... Faceţi clic pe link şi veţi vedea.

http://www.damaideparte.ro/index.php/mai-avem-timp-pentru-un-gest-de-omenie/517

Colecţia de citate X - Anthony Robbins

„Cei care reuşesc sunt sigur dispuşi să se schimbe oricât şi să fie flexibili până când îşi clădesc viaţa pe care şi-o doresc“.

- din Putere nemărginită, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2002

Colecţia de citate IX - Osho

„Râul trece pe lângă un copac, îl salută, hrăneşte copacul, îi dă apă... şi îşi continuă drumul, dansează mai departe. Nu se agaţă de copac. Iar copacul nu spune: 'Unde te duci? Suntem căsătoriţi! Şi înainte de a mă părăsi, e nevoie de un divorţ, cel puţin de o separare. Unde te duci? Şi dacă aveai de gând să mă părăseşti, de ce ai mai dansat atât de frumos în jurul meu? De ce m-ai hrănit din capul locului?'. Nu, copacul îşi scutură florile asupra râului în semn de recunoştinţă adâncă, şi râul îşi continuă drumul. Vine vântul şi dansează în jurul copacului şi pleacă mai departe. Iar copacul dăruieşte vântului parfumul florilor sale.

Asta înseamnă legătură. Dacă omenirea se va maturiza vreodată, iubirea aşa va fi: oamenii se vor întâlni, vor împărţi şi vor pleca mai departe; iubirea nu va fi posesivă, nu va fi dominatoare. Altfel, iubirea devine o luptă pentru putere.“

„Ţine minte, prilejul de a fi nu e niciodată confortabil, altfel ar profita de el toată lumea. Prilejul de a fi nu e niciodată convenabil, altfel toată lumea ar fi, fără nici o problemă. Prilejul apare numai atunci când rişti, când înfrunţi pericolul. Iar iubirea este cel mai mare pericol. Ea te solicită total.“

- din Intimitatea, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2006

Colecţia de citate VIII - Mihaly Csikszentmihalyi

„Îndrăzneţii deschizători de drumuri în liberalizarea instinctelor au salutat sexul liber ca fiind soluţia pentru reprimarea socială, dar nu au luat în considerare posibilitatea ca, o jumătate de secol mai târziu, să ne folosim de sexualitate pentru a vinde deodorante şi băuturi răcoritoare. După cum au observat cu mâhnire Herbert Marcuse şi alţii, erosul trebuia exploatat, într-un fel sau altul; energia sa era prea puternică pentru a nu atrage atenţia bisericii, statului sau, dacă nu, măcar a industriei de publicitate. În trecut, sexualitatea era reprimată pentru ca energia psihică, de care aceasta avea nevoie, să fie utilizată în scopuri productive. Acum, sexualitatea este încurajată, pentru ca oamenii să-şi canalizeze energia psihică în direcţia consumului, care să le dea iluzia împlinirii sexuale. În ambele cazuri, interesele exterioare au acaparat şi manipulat această forţă a sexualităţii, care ne poate aduce una dintre cele mai profunde şi mai intime bucurii ale vieţii.“

- din Starea de flux, Ed. Curtea Veche, 2007

Colecţia de citate VII - Dale Carnegie

„Am avut odată toana postitului şi n-am mâncat şase zile şi şase nopţi la rând. Nu mi-a fost greu. Mi-a fost mai puţin foame la sfârşitul celei de-a şasea zile decât la capătul celei de-a doua. Totuşi, ştiu, ca şi dumneavoastră, că sunt oameni care cred că au comis o crimă lăsându-şi familiile sau angajaţii să postească şase zile întregi; dar au inima uşoară când îi lasă şase zile, şase săptămâni şi uneori chiar şaizeci de ani fără a le oferi aprecierea sinceră de care sunt aproape la fel de înfometaţi ca de hrană.“

„Hrănim trupurile copiilor, prietenilor şi angajaţilor noştri, dar cât de des le hrănim respectul de sine? Le dăm friptură şi cartofi ca să îi energizăm, dar uităm să le oferim cuvinte de apreciere care ar răsuna în minţile lor ani de zile, ca muzica galactică a luceferilor de dimineaţă.“

(Zicală citată în carte:) „Voi merge pe acest drum o singură dată, aşa că nu mă voi da în lături de la nici o binefacere pe care pot s-o ofer, de la nici un lucru amabil pe care îl pot rosti. Dacă amân sau neglijez să fac astfel, voi pierde şansa care mi s-a dat, pentru că nu voi mai reveni aici.“

„Aproape în fiecare vară mă duc la pescuit pe lacul Maine. Mie, unuia, îmi plac foarte mult căpşunile cu frişcă, dar mi-am dat seama că, dintr-un motiv bizar, peştilor le plac râmele. Deci când merg la pescuit nu mă gândesc la ce vreau eu, ci la ce vor ei. Nu am pus în cârlig căpşuni cu frişcă. În schimb, am atârnat un vierme sau o lăcustă în faţa peştişorului şi l-am întrebat: «Nu ţi-ar plăcea aşa ceva?»
De ce să nu avem acelaşi bun simţ când «pescuim» oameni?“

- din Secretele succesului, Ed. Curtea Veche, 2002

Colecţia de citate VI - Rainer Maria Rilke

„- Da, dacă aş putea, şi eu aş îngenunchea - visa infirmul.“

- din Povestiri despre Bunul Dumnezeu, Ed. Humanitas, 2006

Răzvan Mitulescu - „Păsuitor“, h27 cm, lut

Colecţia de citate V - Anthony de Mello

„Din vieţile părinţilor care au trăit în deşert:

Abatele Lot a venit la Abatele Iosif şi i-a spus:
- Frate, după slabele mele puteri, respect micile reguli pe care mi le-am asumat şi micul meu post, rugăciunea, meditaţia, tăcerea contemplativă. Atât cât pot, îmi curăţ mintea şi inima de gânduri rele. Ce altceva aş mai putea face?
Bătrânul l-a privit şi s-a ridicat în picioare. Şi-a întins mâinile către cer şi şi-a desfăcut degetele, care au devenit ca nişte limbi de foc:
- Asta mai poţi face: să te transformi în întregime în foc.“

- din volumul Rugăciunea broaştei, Ed. Mix, Braşov, 2003

Colecţia de citate IV - Grigore Vieru

„A fi zilnic frumos şi simplu - ce trudă!“

„Dragostea este una din formele dreptăţii. Poate chiar dreptatea însăşi.“

„Sunt om, pot iubi, deci pot totul.“

- din volumul Ghicitoare fără sfârşit, Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2005

Colecţia de citate III - Milan Kundera

„Dar este greutatea cu adevărat atroce şi frumoasă uşurinţa?
Cea mai grea povară ne striveşte, ne încovoaie sub ea, ne împinge spre sol. Dar în poezia de dragoste a tuturor secolelor, femeia doreşte să primească povara corpului bărbătesc. Cea mai grea povară este aşadar, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri a vieţii. Cu cât este mai grea povara, cu atât viaţa noastră este mai apropiată de pământ şi cu atât este ea mai reală şi mai autentică.“

- din L'insoutenable légèreté de l'être, tradusă în româneşte ca Insuportabila uşurătate a fiinţei

Colecţia de citate II - Jerome K. Jerome

„Există doar o singură povestire (...). Stăm la mesele noastre de lucru şi scriem şi scriem, dar povestirea este întotdeauna aceeaşi. Oamenii au spus-o şi tot ei au ascultat-o cu mulţi ani în urmă; ne-o spunem unul altuia astăzi. Ne-o vom spune unul altuia şi peste o mie de ani de aici înainte, iar povestea este aceasta: «Trăia odată un bărbat, iar o femeie îl iubea».“

„Este un basm pe care l-am citit cu mulţi, mulţi ani în urmă şi nu a încetat niciodată să mă urmărească. Spune cum un băieţel s-a urcat odată pe un curcubeu. Iar la capătul curcubeului, exact în spatele norilor, a găsit un oraş minunat. Casele sale erau din aur, străzile lui erau pavate cu argint, iar lumina care strălucea deasupra lui era asemeni luminii care cade asupra lumii adormite în zori. În acest oraş erau palate atât de frumoase încât îţi satisfăceau toate dorinţele, numai să le priveşti. Templele erau atât de perfecte, încât cei care îngenuncheau în ele erau curăţaţi de păcate. Şi toţi oamenii care locuiau în acest oraş minunat erau mari şi buni, iar femeile mai frumoase decât femeile din visul unui tânăr. Iar numele oraşului era «Oraşul lucrurilor pe care oamenii au vrut să le facă».“

- din Arta de a nu scrie un roman, Ed. Junimea, 1987, în original Novel Notes

Colecţia mea de citate - azi Antoine de Saint-Exupéry

Mai treceţi din când în când pe aici... pentru că e locul unde adaug tot ce găsesc bun şi frumos... Dacă aveţi şi voi citate de arătat la lume, m-aş bucura să le adăugaţi pe pagină, sub formă de comentarii (tehnic, cred că deocamdată e singura soluţie posibilă). Mulţumesc!

ANTOINE DE SAINT-EXUPÉRY

„- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă...

- Sunt o vulpe, zise vulpea.

- Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist.

- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

- A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.

Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:

- Ce înseamnă "a îmblânzi"? (...)

- E un lucru care prea e dat uitării - zise vulpea. Înseamnă "a-ţi crea legături"...

- A-ţi crea legături?

- Desigur - zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn pe lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn pe lume...

(...)

- Te rog... îmblânzeşte-mă, zise apoi. (...) Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim... Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

- Ce trebuie să fac? rosti micul prinţ.

- Trebuie să ai foarte multă răbdare - răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine...

A doua zi, micul prinţ veni din nou.

- Mult mai frumos era dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor cuprinde un freamăt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie ritualuri.

- Ce-i acela ritual? zise micul prinţ.

- E şi el ceva cu totul dat uitării - zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. (...)

***

Astfel, micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape (...), vulpea zise:- Iată care-i taina mea, e foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor - spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.

- Numai timpul cheltuit cu floarea mea..., făcu micul prinţ, ca să ţină minte.

- (...) Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.

- Eu sunt răspunzător de floarea mea..., spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.“

***

„Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii:

- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic - le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, şi nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele, o sută de mii de vulpi. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar acum ea nu are-n lume seamăn. (...)

Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, nimeni n-ar avea de ce sa moară pentru voi. Despre floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemeni vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o eu cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.

Fiindcă ea e floarea mea.“***

- din Micul prinţ. Puteţi citi textul integral, ilustrat cu desenele autorului, la http://www.miculprint.go.ro/

„Important este să rămâi stăpân pe tine în vederea unui ţel care încă nu se desluşeşte. Acest ţel nu e deloc pentru Raţiune, ci pentru Suflet. Sufletul ştie să iubească, însă el doarme. Ispita, cunosc în ce constă ea la fel de bine ca şi un teolog din vechime. A fi ispitit înseamnă a ceda judecăţilor Raţiunii când Sufletul doarme.“

„După nouă luni de război n-am reuşit încă să obţinem ca uzinele producătoare de mitraliere şi pârghii de comandă să le adapteze pe acestea la condiţiile climaterice de la mare altitudine. Şi aici nu e vorba de vreo neglijenţă din partea oamenilor. Oamenii, în marea lor majoritate, sunt cinstiţi şi conştiincioşi. Inerţia lor, mai totdeauna, este un efect şi nu o cauză a zădărniciei eforturilor lor. (...)

Trăim în măruntaiele oarbe ale unei administraţii. O administraţie e ca şi o maşină. Cu cât e mai desăvârşită, cu atât exclude mai mult orice intervenţie umană. Într-o administraţie perfectă, unde omul joacă rolul unei roţi dinţate, lenea, necinstea, nedreptatea nu mai au prilejul de a se vădi.

Dar, aşa cum o maşină e construită pentru a efectua un şir de mişcări prevăzute o dată pentru totdeauna, la fel şi o administraţie nu e în stare de ceva creator. Ea conduce. Aplică cutare pedeapsă pentru cutare greşeală, cutare soluţie pentru cutare problemă. O administraţie nu e concepută pentru a rezolva noi probleme. Dacă într-o maşină de ambutisare introduci nişte bucăţi de lemn, nici vorbă să iasă din ea mobilă. Pentru ca maşina s-o poată face, ar trebui ca un om să aibă dreptul de a zdruncina. Însă într-o administraţie, concepută să evite nedoritele iniţiative umane, rotiţele resping intervenţia omului. Ele îl resping pe ceasornicar. (...)

Uneori se întâmpla că o mare năpastă strica minunata noastră maşină administrativă, şi atunci, când se dovedea că nu mai poate fi reparată, era înlocuită, din lipsă de ceva mai bun, cu simpli oameni. Şi oamenii salvau totul.“

- din Pilot de război, în volumul Pământ al oamenilor, Ed. Litera, Chişinău, 1997

Eddie lanseaza o carte

Eddie a scris o carte dulce-foc, "Castelul printesei de caramel". Ce imi place mie la cartea asta, si la Eddie in general, e ca iti pune sub ochi partea frumoasa a lumii: dragostea, jocul, accidentele norocoase, utilitatea ciudateniilor. Cartea musteste de creativitate si umor, nu stiu cum poate cineva sa aiba atitea idei traznite pe metru patrat de coala tipografica. De admirat si... de citit!

Iata invitatia la lansare (ce ziceti de coperta, baieti? fetelor, stati linistite, nu e o carte macho): JOI, 13 martie, ora 18.30, in Club Frame (Piata Romana), Bd. Magheru nr. 38 B - daca am inteles bine, intrarea e prin gangul de linga Oglinda TV.

Lumea mea e magică

21 decembrie 2007. Sunt în tren, merg spre Predeal. Am prins bilet abia la accelerat, la rapid se vânduseră toate. Şi, pentru că e accelerat, e frig. M-am îmbrăcat relativ lejer, convinsă că o să merg cu unul din trenurile noi, în care temperatura e uneori exagerat de ridicată. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe şine.

E un tren vechi, cu compartimente de opt persoane, care îmi aminteşte de cântecele de tabără şi de gustul explorării, de emoţiile în faţa necunoscutului. Dar e un tren în care e frig, şi din cauza asta n-am stare.

În compartiment mai e doar o fată, restul sunt bărbaţi. Unul dintre ei deschide vorba, întrebându-se dacă peste tot o fi la fel de frig, sau doar în vagonul nostru. Oamenii înclină să creadă că tot trenul e îngheţat.

Eu nu presupun nimic, dar am chef să fac măcar o reclamaţie. Poate chiar iese ceva din asta! În mintea mea, lucrurile sunt simple: sun la CFR, iar CFR-ul îl sună pe conductorul trenului – că în ziua de azi toţi au mobile, ar fi culmea să nu aibă tocmai un conducător de tren – şi îi spune: „Dă, mă, şi tu drumu’ la căldură în vagonu’ 3!“.

Da, e simplu să crezi, când lucrezi în domeniul privat, că problemele se pot rezolva din două telefoane. Sun un amic de la CFR şi-i cer un număr de la relaţii cu publicul. Există doar un 0800..., dar la un asemenea număr nu pot să sun de pe mobil!

Dacă tot l-am prins, însă, îl întreb:
– E posibil să fie oprită căldura din greşeală, iar cineva să-i dea drumul?
– Da, zice amicul, e posibil, vorbeşte cu naşu’, că el o să te ajute.

Cei şase bărbaţi din compartiment mă privesc amuzaţi cum mă pregătesc să plec în explorare, iar unul îmi zice:
– E o defecţiune. Ce, n-ar fi dat ei drumul la căldură, dacă se putea?
– Probabil că aveţi dreptate, răspund, dar nu pot să stau degeaba (mai ales când vă văd aşa de resemnaţi, completez în gând).

Plec, şi descopăr că în vagonul 4 şi în vagonul 2 e o climă cât se poate de temperat-confortabilă. În vagonul 2 dau nas în nas cu naşul.
– Da, zice el, ştiu despre ce e vorba, a mai venit o fată să-mi spună.

Doar o fată?!! Dintr-un vagon de o sută de locuri, plin ochi, şi după o oră de la plecare, doar două fete s-au gândit să acţioneze?!
– O să dureze cam 20 de minute până se încălzeşte, zice naşul, iar eu mă întorc cu vestea cea bună la tovarăşii mei de compartiment.

După cel mult un sfert de oră, anunţ entuziastă:
– A început să se încălzească!
– Ţi se pare, zice unul.
– Ba nu, insist, se simte aici, sub banchetă!
Tipul din faţă îşi strecoară mâna pe lângă picioarele mele şi confirmă.
– Numai la tine e, zice, şi mă priveşte ciudat, de parcă aş fi făcut intenţionat.
– Eu m-am luptat pentru asta, îi răspund, mândră de mine şi cochetă, convinsă că în curând va fi la fel de cald peste tot.

Ei bine, nu! Încă o oră şi ceva, până când am coborât la Predeal, în compartimentul nostru venea căldură doar de sub locul meu, restul radiatoarelor abia dacă se simţea. Cei şase bărbaţi (fata coborâse la Ploieşti) mă ţineau sub observaţie cu priviri uimite. Şi doar nu făcusem nimic mai mult decât ceea ce era omeneşte posibil!

Cred că lecţia acestei călătorii e evidentă...: ne putem schimba soarta în fiecare clipă!

Vă iubesc şi vă doresc tuturor să duceţi căldura cu voi, oriunde aţi merge.

Apologia lui Almighty

E un subiect, deschis de Razvan mai demult, legat de care vreau neaparat sa-mi spun parerea. E vorba de "Bruce Almighty". Aveti mai jos paragraful care m-a incitat - face parte din mailul "Plastik faith", pe care merita sa-l cititi integral la http://ochiade.blogspot.com/2007_09_01_archive.html:

"Deja s-a facut al doilea film in care cineva se joaca de-a Dumnezeu (Tatal, de data asta) pentru o zi. De-o ingamfare nemarginita, chiar daca la sfarsitul filmului, in stilul hapiendistic american omul isi da seama de neputinta lui, si tot se trage de bracinari cu Dumnezeu de parca ar fi colegi. Toate astea in timp ce in lumea araba, oamenii au iesit in strada pentru mult mai putin, cand un tabloid belgian a publicat o caricatura cu Allah."

Vreau sa-l apar pe Bruce Almighty - mi se pare o capodopera de spiritualitate popularizata. Am invatat extrem de multe din el, poate tocmai pentru ca exprima lucrurile atit de simplu. Imi pare rau ca nu il am pe CD, ca sa pot revedea, atunci cand am nevoie, secventele motivante.

Incep cu finalul: "If you want a miracle, be the miracle!". De cand am vazut filmul, mi-am repetat aceasta regula poate in fiecare zi; in ultimele luni mi-am repetat-o cu siguranta de 20, de 100 de ori pe zi! Avem si pe romaneste variante ale acestei idei: "Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri" sau "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga-n traista". Doar ca imperativul american e mai eficient si, zic eu, mai motivant: e bine sa te gandesti ca tu - om, persoana, fiinta - esti o minune, si ca poti face minuni. De cate ori dau de greu, de cate ori un lucru pare dincolo de puterile mele, de cate ori nu stiu ce sa fac, sau ma simt ingrozitor de obosita si totusi trebuie sa mai fac un efort - pe scurt, de cate ori pare ca am nevoie de altcineva ca sa rezolv o problema, imi spun "If you want a miracle, be the miracle" - si caut sa vad ce anume sta in puterea mea ca sa rezolv problema respectiva. Sint cazuri in care nu poti s-o scoti la capat dintr-o data, dar un singur pas facut iti aduce rezultate care te motiveaza - stii ca se poate, si continui!

Cam aceeasi idee se regaseste si in "Osul de peste fermecat" a lui Dickens: poti cere ajutor de la altii doar dupa ce ti-ai epuizat toate mijloacele proprii. De fapt, "Bruce Almighty" nu spune ca nu exista miracole, ci doar ca nu e cazul sa le cautam acolo unde nu e nevoie de ele.

Finalul e doar partea cea mai vizibila... dar filmul "Dumnezeu pentru o zi" mi-a adus nenumarate subiecte de meditatie!

O tineti minte pe Grace? Grace se ruga mereu: "Doamne, ajuta-l pe Bruce! Bruce are nevoie de tine, te rog, ajuta-l!". Si tineti minte ce a raspuns Bruce cel parasit atunci cand l-a intrebat Dumnezeu: "O vrei inapoi [pe Grace]?": "Nu, nu... Da-i pe cineva care s-o vada asa cum o vad eu acum... si s-o iubeasca asa cum merita". Am plins la scenele astea si mi-am dorit sa fiu si eu in stare sa ma rog asa. Ma tot straduiesc, de atunci, si poate ca voi reusi intr-o buna zi. In orice caz, faptul ca ma straduiesc se pare ca a fost luat in considerare :)

Apoi, a fost un fapt asupra caruia Dumnezeu i-a atras atentia lui Bruce, atunci cand i-a cedat puterea: sa nu incalce liberul arbitru al nimanui. Bruce nu tine cont de asta si la un moment dat incepe sa tipe la Grace: "Love me, love me!" Fara nici un efect, tocmai pentru ca Grace avea liber arbitru. Ca noi toti... Ma tot gandesc de cate ori incercam sa-i convingem pe cei apropiati de una sau de alta, comportandu-ne ca si cand ei nu ar avea capacitatea de a decide, ca si cand nu ar sti ce vor sau ce fac. Nu le acordam nici un pic de incredere, le retragem sustinerea noastra, ii certam - cu alte cuvinte, le negam liberul arbitru - in loc sa vedem care le sint motivele, sa-i acceptam asa cum sint si sa-i ajutam. Aproape ca nu e saptamina in care sa nu primesc pe mail o oferta despre un nou curs de persuasiune sau de manipulare - subiecte aflate in topul cererilor publicului. De ce sa-i respectam pe ceilalti, cand putem pur si simplu sa-i controlam?

Sa respecti liberul arbitru inseamna sa poti sa spui "Faca-se voia ta". Iar "Faca-se voia ta" inseamna incredere, acceptare, dragoste. Dar increderea, dragostea si acceptarea presupun, toate, sa te schimbi pe tine, ca sa-i poti oferi celuilalt ceea ce are nevoie. Inseamna sa dai. Aparent, e mai usor sa primesti, schimbandu-l pe celalalt, sau macar controlandu-i reactiile.

Tusele grosiere din film ma fac sa tin minte mai bine unele lucruri: toate sint una, tot ce facem are consecinte undeva in univers - daca maresti luna in SUA, sint inundatii in Japonia. Si faza cu castigul la loto, care mi se pare geniala - voi nu v-ati dorit niciodata sa castigati la loto? Eu da. Uneori prinde bine sa-ti amintesti ca esti doar un om, cu nimic mai bun sau mai rau decat ceilalti oameni.

"Nu le-am dat decat ce au vrut", spune Bruce, iar replica lui Dumnezeu este: "Si de cand stiu oamenii ce vor?" Buna intrebare! "Doamne, da-mi casa", "Doamne, da-mi masina", "Doamne, da-mi un salariu mai mare", "Doamne, fa-ma sef", "Doamne, da-mi mai multi bani!" - si dupa ce Dumnezeu iti da toate astea si descoperi ca esti tot nefericit, tot neinteles, tot neimplinit, gasesti poate in tine puterea sa spui "Doamne, faca-se voia ta! I surrender to you!!!"

Si descoperi ca cineva, acolo sus, te iubeste... si cineva, pe pamint, te iubeste de asemenea... Uneori, tot ce trebuie sa faci e sa te lasi iubit(a)... Sa fii, fara sa faci nimic... constient(a) ca simpla ta existenta are un sens si e o bucurie in sine.

Recunosc, n-am vazut "Evan Almighty"... Oare n-o sa am nimic de invatat din el?

Luxul necesar

Lux, adica lumina; de aici am plecat, de la cuvintul latinesc de care sint legata prin botez... Ca sa cochetez apoi cu "looks inside", stiind ca asta o sa castig de la voi, la fiecare etalare a suitelor mele de idei...

Dar sensul adevarat al titlului pe care l-am pus la blog ar fi chiar asta: luxul dinauntru. Pentru ca e locul unde cu totii ar trebui sa fim bogati, indiferent de sumele care ne fosnesc sau nu prin buzunare. Vreau luxul de a fi buna, de a iubi, de a-i ierta pe cei care nu stiu ce fac. Vreau luxul de a ma cunoaste...

Ceea ce va doresc si voua, din toata inima!